Initial scopul calatoriei nu era tocmai vesel: parastasul bunicului, ultimul stramos de la Chiselet - Calarasi.
Plecam la amiaza din Bucuresti si mai mult dureaza pana ajungem la Popesti Leordeni. Nu alegem drumul direct spre Oltenita, ci pe cel mai scurt cu vreo 20 km prin Luica, prin padure. Apusul se lasa peste cei cativa copacei ce au scapat taisului toporului.
Dimineata. Aparatul foto nu poate sta decat la gatul meu si nici macar acolo. Ochii privesc mai bine prin obiectiv. Declansez peste nori, peste campuri, peste morminte, peste obiecte prafuite uitate in podul subred, peste suflete in visare, peste Dunarea in valuri, peste primii ghiocei din curte ascunzi dupa gard.
Soarele ne-a insotit in mica plimbare prin Oltenita. Nisipul a mangaiat talpile ce il doreau fierbinte...si nu era decat ianuarie. Portul turistic (sub denumirea cu care apare pe placutele de orientare) este de fapt malul Dunarii cu o mica plaja cu nisip tare fin si vreo 2-3 barcute ancorate, cu mai multa sau mai putina apa in ele. Turnul de paza al frontierei era gol. Nimeni nu pazea granita, decat frigul care nu te imbria in valurile Dunarii sa faci o vizita vecinilor.
Pe inserat ne intoarcem in sat si vedem de aproape urmele inundatiilor de acum un an. Barajele sunt inca la locul lor. Sacii cu nisip inca formeaza maluri. Dar apele inversunate de acum un an au disparut. Au lasat in urma case daramate si suflete ranite
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu