Pe meterezele de gheata din Fagaras

Incepe weekendul – la mine de joi seara pentru ca asa vreau eu – si pentru ca vineri trebuia sa plec cu ce oi avea noroc la Pitesti, sa fiu pe la 4 p.m. acolo. Planul de acasa nu se potriveste cu cel din Constanta si astept sa vina baietii sa ma pescuiasca pe la 5 p.m. (dupa ce lasa strutul decedat la Antipa)…care 5 p.m. a devenit pana la urma 7 p.m. Nici o problema caci imaginea Faragasului avea sa ma consoleze, numai ca tocmai de dorul lui nu mai puteam eu.

Inainte de autostrada facem o mica rocada, iar eu sunt repartizata in masina lui Bivuacul ("tatal" dry toolingului din Romania) – asa cum il cunoasteti majoritatea celor care va urcati pe pereti.


Pentru mine drumul spre Fagaras pleaca de la Constanta si trece inevitabil prin Pitesti. Ajungem pe la vreo 9 p.m. si ceva la Pitesti, o luam pe Ana de la club impreuna cu cateva perechi de schiuri si pe Catalin din autogara, sosit tocmai de la Mures -Targu Mures (inca o data mi-am reconfirmat faptul ca pe acolo sunt numa’baieti faini).

Primesc ca tema de acasa pentru drum sa fiu atenta de unde incepe zapada. De pe la Capataneni isi face mai pregnant aparitia, iar pe sosea cam dupa baraj. Trebuie sa stii ca oficial drumul e deschis pana la Piscul Negru, dar vola de la Capra face drum pana acolo. Drumul nefiind oficial deschis, in caz de accident sau mai stiu eu ce, asigurarea nu are valoare pe aceasta bucata de drum. Asa ca atentia trebuie sporita.

Senzatiile de déjà vu sunt si ele prezente, cam pe la aceeasi ora reusind si acum un an sa fim acolo in drumul spre petrecerea Revelionului de la Piscul Negru (best Revelion ever…until now). Barajul e tot acolo, iar pauza o facem – deja e un obicei – inainte de a il traversa, asa cum am facut si asta-vara cand am fost sa curatam lacul Capra. Masina se emotioneaza si ea de reintalnirea cu maretul Fagaras si cu vreo 2 km inainte de destinatie derapeaza in curba. Ana tipa, noi ne speriem, masina e cu 180 de grade pe contrasens, din spate vine Leca, zapada e mare si de peste 2 metri de o parte si de alta a drumului…o mica manevra si revenim pe sensul corect. In cateva minute deja ne imbratisam prietenii care ne asteptau la ceas tarziu in noapte, cu masa pusa (ospitalieri ca de fiecare data). O ciorba calda se pune intre noi si drumul catre pat. O savuram cu pofta, ne mai spunem una-alta si la culcare. Cabana Capra avea sa ne gazduiasca pentru doua nopti care au trecut ca una. Cabana are 3 stele, dar - dupa cum spunea cabanierul – “daca iesi afara sunt mult mai multe”. Si da, de fiecare data cand merg la munte ma uit cu ochii…in stele.

Dimineata ne trezim cu chin inainte de 9 a.m. cand era micul dejun, dupa care aveam treaba. Inainte de a trage cu arcul sau de a ne duela cu sabiile la cetatea lui Tepes, a trebuit sa punem umerii la treaba sa mai ridicam ceva ziduri deoarece incalzirea globala o cucerise. Cu ceva zile in urma au vizitat-o impreuna 14 grade Celsius cu plus si nu pentru o zi-doua. Au stat ele vreo cinci zile, insotite fiind in asaltul lor si de o ploaie. Asadar, pe cand la Bucuresti erau 10 grade cu minus, pe acolo noaptea erau vreo 5 cu plus, grade ce au trezit din somn si ursul ce a vizitat versantul din fata cabanei.

Eu ajut un pic, dand cu maiul in zapada, adica un fel de a da cu bata in balta. Cofrajele sunt umplute cu zapada cu ajutorul frezei de zapada si al bratelor ce cara zapada cu lopetile, iar zapada trebuie tasata. Astfel, azi am fost pisaloaga nu numai la figurat, dar si la propriu. :D

Dupa amiaza facem si o mica plimbare pana un Fundul Caprei. Crucea de pe Arpasel se vede foarte clar. Zapada a stat cuminte si nu a venit peste noi. Ne-am intors la cabana o data cu apusul. Dupa cina, ne-am mai jucat un whist (ocupatie de baza).

Dimineata, care mai de care tragea de timp sa isi faca bagajul si lua ultimile lectii de schi. Eu m-am bucurat de plimbarea cu achia (targa ce cara persoanele in cel mai bun caz ranite pe munte) si de ultimile clipiri peste creasta.

Drumul spre casa a fost linistit, fara alte incidente. Din pacate, ninsoarea pornita inainte de ora stabilita de plecare ne-a grabit pornirea. Fulgii mici si desi s-au marit si s-au asternut in calea noastra. Dupa cativa kilometri, inainte de baraj, deja eram in alt anotimp. O toamna tarzie era prezenta.

Dubai - (not only) money can buy

Daca deja stabilisem “botezul” Asiei pentru anul asta, iata ca soarta m-a adus acolo mai devreme si nu in Turcia - care imi era cel mai la indemana si deja pe lista de proxime calatorii, ci tocmai in Peninsula Arabica.

Si daca imi imaginam un Revelion plin cu zapada, undeva prin Maramures sau prin Muscelele Argesului, cum era oarecum stabilit, iata ca am parte de cel mai calduros Revelion, la propriu, iar nisipul este cel care va lua locul zapezii. Sper insa ca incalzirea globala sa nu il faca prea curand posibil si pe meleagurile noastre.

In ultima zi de Craciun plec in Dubai – unul dintre cele sapte Emirate, sa insotesc ca si ghid un grup de-ai nostri (adica de romani).

Zborul este cu Austrian Airlines - cu escala la Viena. Poate ar fi trebuit sa ma astept: cand zbori cu austriecii, inevitabil va fi si Mozart la bord. Muzica lui si imaginea Alpilor te vor insoti pe parcursul intregii curse in avion.

Evident ca in aeroportul din Viena cel mai vandut produs este ciocolata sau produsele pe baza de cafea. Se pare ca si aici una dintre limbile cele mai vorbite este aceeasi cu cea vorbita de Paste in Bulgaria: romana. Si nici nu era nevoie sa deschida romanasii gura ca ii ghiceai ca sunt de-ai nostri. De fiecare data conationalii imi sar in ochi prin lipsa de rafinament sau de bun simt. Suntem – se pare – o "cultura aparte".

Decolam din Viena la primele ore din noapte. In avion ni se ofera un film cu Catherine Zetta – Jones, titrat in japoneza si dublat in germana. Mda, ne interesant…pana schimb canalul auditiv si il aud in engleza.

Ajungem in Dubai la ora 2 am (ora 00 in Romania). Pe aeroportul din Dubai zborurile internationale sunt numai noaptea (transcontinentale). E cel mai mare aeroport din cate am vazut pana acum (si nu am vazut putine). Ca sa iesi din aeroport esti supus la numeroase controale, iar surpriza pentru doamne este ca le fotografiaza retina. Barbatilor nu. Am intuit eu ca asta s-ar face pentru a nu le supune pe femei dezvelirii chipului.

Emiratele Arabe Unite sunt in numar de sapte: Dubai, Sharjah, Ajman, Umm Al-Qaiwain, Ras Al-Khaimah, Fujairah si Abu Dhabi – capitala statului, al carui emir este si presedintele peste fratia celor sapte. Ziua nationala a Emiratelor este serbata la o zi dupa ziua Romaniei. Pe 2 decembrie 1972, sase din cele sapte emirate s-au unit, alaturandu-li-se in ‘73 si cel de-al saptelea.

Emiratele Arabe sunt cea mai curata tara araba din cate am vazut. La acest capitol nu se pot compara cu ele Egiptul, Tunisia sau Marocul. E o alta lume, desi civilizatia e cam aceeasi. Si tot aici am vazut cei mai frumosi barbati (eh, fiecare se uita dupa ce il intereseaza). Infasurati in cearceafurile alea albe imaculate….Luxul si bunul gust se vede pana si la femeile imbrobodite din cap pana in picioare.

Daca deja stabilisem “botezul” Asiei pentru anul asta, iata ca soarta m-a adus acolo mai devreme si nu in Turcia - care imi era cel mai la indemana si deja pe lista de proxime calatorii, ci tocmai in Peninsula Arabica.

Si daca imi imaginam un Revelion plin cu zapada, undeva prin Maramures sau prin Muscelele Argesului, cum era oarecum stabilit, iata ca am parte de cel mai calduros Revelion, la propriu, iar nisipul este cel care va lua locul zapezii. Sper insa ca incalzirea globala sa nu il faca prea curand posibil si pe meleagurile noastre.

In ultima zi de Craciun plec in Dubai – unul dintre cele sapte Emirate, sa insotesc ca si ghid un grup de-ai nostri (adica de romani).

Zborul este cu Austrian Airlines - cu escala la Viena. Poate ar fi trebuit sa ma astept: cand zbori cu austriecii, inevitabil va fi si Mozart la bord. Muzica lui si imaginea Alpilor te vor insoti pe parcursul intregii curse in avion.

Evident ca in aeroportul din Viena cel mai vandut produs este ciocolata sau produsele pe baza de cafea. Se pare ca si aici una dintre limbile cele mai vorbite este aceeasi cu cea vorbita de Paste in Bulgaria: romana. Si nici nu era nevoie sa deschida romanasii gura ca ii ghiceai ca sunt de-ai nostri. De fiecare data conationalii imi sar in ochi prin lipsa de rafinament sau de bun simt. Suntem – se pare – o "cultura aparte".

Decolam din Viena la primele ore din noapte. In avion ni se ofera un film cu Catherine Zetta – Jones, titrat in japoneza si dublat in germana. Mda, ne interesant…pana schimb canalul auditiv si il aud in engleza.

Ajungem in Dubai la ora 2 am (ora 00 in Romania). Pe aeroportul din Dubai zborurile internationale sunt numai noaptea (transcontinentale). E cel mai mare aeroport din cate am vazut pana acum (si nu am vazut putine). Ca sa iesi din aeroport esti supus la numeroase controale, iar surpriza pentru doamne este ca le fotografiaza retina. Barbatilor nu. Am intuit eu ca asta s-ar face pentru a nu le supune pe femei dezvelirii chipului.

Emiratele Arabe Unite sunt in numar de sapte: Dubai, Sharjah, Ajman, Umm Al-Qaiwain, Ras Al-Khaimah, Fujairah si Abu Dhabi – capitala statului, al carui emir este si presedintele peste fratia celor sapte. Ziua nationala a Emiratelor este serbata la o zi dupa ziua Romaniei. Pe 2 decembrie 1972, sase din cele sapte emirate s-au unit, alaturandu-li-se in ‘73 si cel de-al saptelea.

Emiratele Arabe sunt cea mai curata tara araba din cate am vazut. La acest capitol nu se pot compara cu ele Egiptul, Tunisia sau Marocul. E o alta lume, desi civilizatia e cam aceeasi. Si tot aici am vazut cei mai frumosi barbati (eh, fiecare se uita dupa ce il intereseaza). Infasurati in cearceafurile alea albe imaculate….Luxul si bunul gust se vede pana si la femeile imbrobodite din cap pana in picioare.


Anual seicul face cadou un cartier de case. Daca primesti un asemenea dar, nu vei plati nimic (nici macar impozit) si il poti lasa mostenire. Proprietatea este a ta pe veci, numai ca daca vrei sa iti iei talpasita, nu ai voie sa o vinzi. O vei inapoia seicului. Cartierul “as a gift” vine la pachet cu o scoala, dispensar si mochee. Daca esti ortodox sau de alt rit decat cel musulman, ai dreptul la biserica confesiunii tale, ba chiar statul (prin acesta de fiecare data a se intelege emirul) ti-o ridica din fondurile sale.

Intr-o seara am facut ceva deosebit: am mers pe jos pana la hotel in cautarea unei shaorme. Din pacate shaorma mult poftita va fi inselata cu un sandwich de la un fast food american mult blamat de mine. Mare greseala! Desi mergeam pe strada in noapte si… in fusta, nimeni nu m-a strigat cu racnete de genul ”Hei, papusa!” si asta o spun nu ca nu intelegeam suieratul limbii materne locale, dar chiar nu am avut probleme cu astfel de abordari. Daca mai erau masini care claxonau, acestea erau numai taxiurile care ma atentionau ca sunt libere, ceea ce ar fi facut si daca in locul meu era un …nene mai in varsta si cu burta mare. La un moment dat, vad mai multi barbati iesind ca dintr-o cutie gen vagon de gunoi (ziceam eu in conditiile acelea de iluminat nocturn). Adrenalina creste in mine si ma gandesc ca iata ca nici pe aici nu am scapat de aurolaci. Dimineata, pe lumina, vad cat de departe am mers cu imaginatia mea la ceas de (singura in) noapte. Erau niste muncitori din constructii. Doar asa se ridica zecile de etaje la fiecare trei ani – muncind zi si noapte.

Adevarul este ca un pieton e foarte rar vazut pe trotuarele Dubaiului. Cel mai frecvent se foloseste un taxi si pentru traversatul strazii, strada pe care o treci si cu acesta in 5 minute dupa un lung ocol. Ca sa iei un taxi, e de ajuns sa iesi in fata hotelului si imediat acesta va apare. Ziua porneste cu 3 dirhami si apoi taxeaza din 1 in 1, iar noaptea porneste cu 3,5 si taxeaza in acelasi interval. Poti sa ii lasi bacsis (cum se obisnuieste peste tot in jur de 10% din suma finala), insa trebuie sa stii ca oricum 30% din total ii va reveni lui (aceasta este intelegerea intre taximetristi si “patroni”). Mersul cu taxiul este recomandat in aceste locuri mersului pe jos.

Majoritatea taxiurilor sunt Toyota, ca si masinile civile, in general, printre care predominante sun cele cu nuante de alb si gri. Rar vezi o masina colorata. Pe langa taxiul obisnuit, tot pe post de taxi este si barca de lemn numita “abra”. Ea te ajuta sa treci pe celalalt mal al canalului (al Creek-ului) cu numai 1 dhr. (0,7 lei). Cel mai distractiv este ca asa ciocniri nu cred ca au fost de la luptele dacilor cu romanii. E un haos general si “luntrasii” nu au nici o directie. Sau au, dar intersectate cu toate celelalte. Esti ca in masinutele de la parcul de distractii.

In 90% din cazuri cand zici Dubai, obligatoriu te duci cu gandul la Burj al Arab, celebrul hotel de 7*******. Pentru a putea intra la Burj al Arab, trebuie sa servesti masa intr-unul din restaurantele hotelului (cel mai ieftin meniu te costa 150 euro, fara bauturi, si te asigur ca nu iti tine de foame), asta daca nu platesti spre mia de dolari pe camera pe noapte. Oamenii mei nu erau interesati de ceea ce ar fi mancat la restaurant, cat erau interesati sa aiba nota de plata de la Burj al Arab. Iti dai seama motiv de mandrie. Ma intreb ce fel de rama au luat pentru ea?

Langa Burj al Arab se afla celalalt mare hotel din Dubai: Jumeirah. O zi de plaja te costa aici vreo 500 de dirhami (aproximativ 350 lei). Dar bronzul este pe gratis peste gard. Ca peste tot, poti alege si plaja publica, fara facilitati, dar unde soarele este la liber. Initial plaja avea 10 km, dar in curand va avea 500 km.

Intre cele doua hoteluri cu renume se afla si parcul de distractii acvatic, nu mai putin renumit decat acestea: Wild Wadi.

La cateva sute de metri in larg se construieste arhipelagul The World, antropic ca si cele trei arhipelaguri in forma de palmier deja in constructie. Pamantul a fost adus din China (fizic) pentru aproximativ 130 mil. USD.

Daca vrei sa iti testezi capacitatile de negociere si vrei si niste cadouri specifice pentru cei dragi de casa, nu trebuie sa ratezi o plimbare si prin Souk (bazar). Cel mai renumit este Gold and Spice Souk. Aroma mirodeniilor te ia din strada, iar stralucirea bijuteriilor de aur …te atrage sau te respinge ca in cazul meu.


Weekendul incepe de joi seara. Vinerea este duminica musulmanilor. Magazinele sunt inchise, unele cel putin pana la vremea rugaciunii de dupa-amiaza.

O intamplare draguta am trait-o la Carrefour. Om cinstit fiind, ii vad pe cei din fata mea cum isi dau bagajele la sigilat si il dau si eu pe al meu. E adevarat ca i-am vazut pe “ei” facand asta, dar nu si pe ele. “This is not for women!” Aha, deci femeile nu fura la ei sau cel putin ei nu jignesc femeile cu un astfel de gand. Sper sa nu afle si anumite “civilizatii” despre aceata favoare.

Din vizita la Carrefour nu puteam sa nu ma rasfat cu patiseriile lor innecate in miere, cu mult, mult fistic, migdale, nuci si alune. Cel mai dureros a fost cand am vrut sa atentez la cutia transparenta (asta ca sa fie pofta si mai mare) si sa nu o pot deschide. Nu vreti sa traiti asa ceva!

Un litru si jumatate de apa costa in Carrefour (Carrefour ca la noi si nu Marjane ca la marocani? ) 0.65 dirhami, adica mai putin de 0.5 lei. Apa - tot ce inseamna apa de baut si apa in general – provine din mare sau din apa deja folosita si filtrate.

Cea mai buna decizie pe care trebuie sa o iei cand nu te hotarasti intre doua lucruri este…sa le iei pe ambele. Filozofia aceasta am descoperit-o eu cand trebuia sa aleg intre o shaorma de vita si una de pui. Fiind mici amandoua (shaorma lor e fara cartofi, numai carne foarte bine preparata si ceva muraturi raspandite pe o micuta lipie), nu am refuzat niciuna. Pentru 3 dhr/bucata credeti-ma ca merita (cam 2 lei).

Fiind o persoana curajoasa, ma aventurez si pe aceste meleaguri sa incerc mancarurile locale. Asa ca incerc un foietaj cu ciuperci – un fel de meclem (cuvant invatat de la oceanici in Maroc si ce defineste un amestec din care nu se intelege mai nimic), un pui in proportii egale cu o ceapa, rotite impreuna intr-o crocheta (iuti, evident) si un falafel (iute, dar pentru ei normal, asa ca nici macar nu era specificat ca e iute). Of, harisa asta!



In Dubai una dintre principalele realitati este aceea ca “White skin has the money!” Rasa alba este cea care vine sa cheltuiasca si sa dea sursa de venit celor saraci, veniti in mare parte in India sau Pakistan.
Intr-una dintre seri – avand ceva de lucru la agentia partenerea locala – sunt nevoita sa iau un taxi la cea mai ocupata ora de trafic. Dupa ora 17 totul o ia razna. Cele sapte benzi de circulatie pe sens nu le mai sunt indeajuns. Fac mai bine e o ora “trotuarul” si nu reusesc sa iau un taxi. In cele din urma imi iau inima in dinti si rog un localnic sa imi cheme unul, taxi pe care evident il mai astept cateva minute bune. Si pana la hotel am o relaxanta plimbare de mai bine de o ora si jumatate. O adevarata aventura !

Unul dintre cele mai renumite si vizitate malluri este Ibn Batuta. Numele imi spunea ceva de la orele de “Istoria descoperirilor geografice” din facultate si se pare ca mallul respectiv ii poarta numele savantului arab pe merit, el fiind alcatuit din mai multe corpuri, aducand sub acelasi acoperis produse chinezesti, iraniene, egiptene, arabesti, indiene si andalusiene.

Burj Dubai va fi cladirea cea mai inalta din lume. Momentan are doar 147 de etaje, dar va avea - probabil – 188. Nu va fi terminata pana ce constructia turnurilor gemene din Malaezia nu va fi gata. Burj Dubai TREBUIE sa fie cea mai inalta constructie din lume.

Daca te duci chitit sa faci cumparaturi si ai si ceva bun gust, atunci nu trebuie sa ratezi expozitia permanenta de la Miraj unde gasesti cele mai frumoase si muncite obiecte de artizanat: covoare persane cusute cu pietre semipretioase pe care le poti achizitiona la vreo 10.000 euro si cu un mic discount daca te bagi la negociat, statuete din abanos sau marmura, papirusuri egiptene, bijuterii, matasuri.

In Dubai traiesc aproximativ 120 de nationalitati. Ghidul arab ma incuraja ca daca tot sunt nemaritata, aici am prilejul de a imi alege un barbat din orice tara (civilizatie) vreau eu.

Aflu de la indianul musulman cum ca divortul si blestemul sunt cele mai crunte pacate in religia lor. Cu chiu cu vai este acceptat un divort, iar barbatul care divorteaza de o femeie, nu mai are voie sa se casatoreasca a doua oara cu ea (nu i-ar fi mers lui Prigoana sa fie asa nehotarat aici). O poate lua din nou de sotie numai daca femeia se casatoreste cu altul si apoi divorteaza de el. Dupa un divort, femeia trebuie sa stea in casa 4 luni si 10 zile pentru a demonstra ca nu este insarcinata (cu altul). Nu se aplica testul de paternitate. Acelasi lucru il are de facut o femeie daca ii moare sotul. Dupa izolarea celor 4 luni si 10 zile, fratele sotului trebuie sa o ia de sotie…una din cele 4 sotii pe care are dreptul sa le aiba, in conditiile in care le poate asigura tutoror acelasi bun trai, fara diferente. Insa, ca peste tot, exista si o smecherie pentru a “insela” religia. La musulmani sunt patru tipuri de imami (popii de la noi), fiecare cu regulile lui. Asa ca daca nu iti mai convin canoanele unuia, e foarte simplu sa treci la celalat tip.



Propunandu-le turistilor o excursie la Abu Dhabi, vine intrebarea:”Ce e aia Abudabi?” As mai fi zis daca ma intrebau despre Sharjah sau Al Ain despre a caror existenta am aflat si eu cu ocazia acestei calatorii, dar macar de capitala sa fi auzit si ei (ma refer la unii dintre ei).

Cand treci din Emiratul Dubai in cel al Abu Dhabi-ului, soseaua isi schimba tenta de gri in una in rosu. Si verdeata este mai in abundenta in Emiratul Abu Dhabi.

Abu Dhabi este deja un oras vechi. Primele constructii sub forma de zgaraie-nori sunt ridicate dinainte de anii ’80. Pe aceste locuri s-au descoperit primele resurse de petrol din Golful Persic. La Dubai s-au descoperit mai tarziu si sunt mai putine. De aceea Abu Dhabi isi permite sa cheltuie mai mult, fapt reflectat de multitudinea de spatii verzi, cu adevarat verzi, fata de Dubai care e nevoit sa isi scoata mare parte din venituri din turism. Abu Dhabi nu prea e interesat de turism si chiar e mult mai putin comercial. Aici, traditionalismul e mai la el acasa decat in Dubai.

La intoarcerea de la Abu Dhabi in Dubai oprim un pic pentru cateva fotografi in fata celeia care atunci cand va fi terminata va fi a treia mochee din lume, dupa Mekka si Medina. Se pare ca in Emirate totul trebuie sa fie “Cel mai”.
Pe 31 decembrie ma pregatesc sa intampin anul in desert…la propriu nu “in desert” adica degeaba. Si ma gandesc ca iata cum anul asta va fi pentru mine mai scurt cu doua ore (diferenta de fus orar intre Romania si Emirate) si mai lung cu doua ore si o zi (fiind an bisect). Ma gandeam cum la Revelionul trecut oceanicii visau sa fi pornit in Transafrica si sa ii prinda pasul dintre ani prin Togo sau Benin. Dupa un an “desertic’, inceput cu o prima plecare in Tunisia si urmata de expeditia din Maroc, iata ca tot in nisip il termin.


Desertul Arabirei (zona Hatta – muntii Hatta – Oman) cu o suprafata de 1 mil de km patrati, o treime din suprafata Saharei, se intinde pe teritoriul Arabiei Saudite, al Kuweit-ului, al Qatar-ului, al Emiratelor Arabe Unite, Oman-ului si al Yemen-ului. Saudi Arabia, Kuwait, Qatar, United Arab Emirates, Oman, Yemen. Desertul se afla la aproximativ 100 km de Dubai.

Mergem mai bine de o ora pe autostrada, apoi facem dreapta pe “aratura”, urmand sa serpuim adrenalitic peste dunele nisipoase. Daca in Germania asfaltul este de nota 10, aici este de nota 20. Nu exista gropi sau macar gropite si soselele nu au nevoie de reparatii. Cand e foarte cald (adica peste 50 de grade Celsius), soferii nu au voie sa mearga cu mai mult de 100 km/ora.

In programul de sarbatorire a noului an era inclusa si plimbarea pe camila. Te plimbai cat vroiai tu…sau mai bine zis cat vroia camila. Cea pe care am calarit-o eu – Mumal – avea o personalitate puternica si nu te lasa sa te urci pe ea daca aveai kilograme in plus. Pe mine m-a acceptat din prima! :D Alta supriza am avut cand camila avea ceva de produs si i-a luat mai bine de 6-7 minute. Avea de eliminat vreo 20 de litri de lichid, actiunea ce dureaza mai mult decat mi-as fi imaginat. In astfel de cazuri chiar trebuie sa ai rabdare! Te pui cu camila?

Un alt personaj preferat al serii a fost pentru mine arabul (beduinul) cu soimul. Un frumusel infasurat intr-un strai alb (galabie) ce purta o manusa de piele neagra si roasa pe mana stanga, peste care statea intr-un echilibru remarcabil un soim semet. Aproape tot timpul acesta avea ochii acoperiti pentru a nu se speria. Mi s-a parut pasarea mai blanda decat perusul meu.

Bucatele le-am servit pe jos, pe masute inalte de doar 20 de centimetri, iar de asezat ne-am asezat pe niste perne venite parca din basmele celor 1001 de nopti. Se pare ca printre carnurile preparate la gratar si puse la discretia turistilor s-a numarat si carnea de camila. E posibil sa o fi incercat si eu fara sa imi dau seama. Cine stie ce minuni am mai mancat?

Revelionul arab in desert e mai degraba un revelion indian in desert, la arabi. Peste 80% dintre participanti sunt de aceasta natie (multi muncitori ce serbau cu familiile venite la ei in vacanta) sau mai rar turisti. Inclusiv animatorii au fost adusi din India, de la Bollywood.

In jeep-ul cu care am venit eu si cu cei mai simpatici turisti din grupul meu s-au mai urcat si doi indieni. Doamna era imbracata in sari si evident avea bulinuta rosie pe frunte (am ratat sa o intreb ce semnifica). E foarte greu sa retii numele cand faci cunostinta cu cineva, mai ales cand acestea sunt arabe sau indiene. Am retinut totusi ca pe doamna o chema Lana.

Soferul era un kenian ce se afla deja in al 13-lea an de munca in Dubai. Doar trei luni pe an merge acasa la familie sa mai puna de-un copil. In rest isi/le castiga aici traiul.


La intoarcerea din desert am fost surprinsa inca o data sa vad o autostrada goala si luminata. De neimaginat asa ceva…in desert! De ce la ei se poate? Oare numai petrolul e cauza?

In prima zi a anului mi-am satisfacut curiozitatea de a vedea celebra partie de la Emirates Mall. Desi era prima zi a anului, mallul era plin. Mallul in Dubai este asemeni parcurilor de la noi (desi se pare ca si la noi mallurile au cam aceeasi insusire de ceva vreme – loc de promenada si etalare a ultimelor toalete).

In interiorului spatiului de iarna este amenajat si un telescaun, partia de schi propriu-zisa, partie de saniute si de bob. Nu am vazut pe nimeni sa se dea cu punga sau capacul de wc. :D Temperatura dupa geamurile groase si izolante era constanta de -3 grade Celsius. La intrare ti se da si echipamentul potrivit conditiilor. Iata cum in prima zi a anului merg si la plaja si la partie. Cine ar fi crezut ca e posibil?

Una dintre propunerile pe care a trebuit sa le refuz cat mai politicos a fost aceea a unui batranel pakistanez care m-ar fi vrut de nevasta si sa ma tina in casa de bibelou. “You just stay at home and do not do anything!”. Hai ca m-ai gasit! Eu sa stau?

Pe plaja nu ai voie sa te schimbi decat in cabinele special amenajate, dar daca iti e lene sa faci asta mai poti sa ii fentezi pe paznici.

Plaja este foarte lata – cam 100 – 150 m – cu nisip foarte fin si cu o mare incredibil de curata, fara nici o alga. Asta nu este tocmai un motiv de bucurie ecologica, deoarece ecosistemul a fost dat peste cap o data cu construirea celebrelor insule in forma de palmier. Daca in timp ce te acomodezi cu apa vezi pestisori, sa stii ca nu esti beat. Isi duc si ei traiul la mal, incantandu-te pe tine. Sunt surprinsa sa ii vad pe multi cum intra in mare imbracati.

Singura fiind, nu am avut nici o teama sa imi las bagajul neobservat si sa incerc temperatura si salinitatea apei. In Dubai infractionalitatea nu exista. Lunea este zi de plaja numai pentru doamne si baietei pana la 4 ani (probabil dupa varsta asta isi cam dau seama cum stau lucrurile).

Arabii sunt imbracati in alb, iar sotiile (de la 1 la 4) sunt imbracate in negru…si toate trebuie sa se inteleaga intre ele.

In ultima seara avem o mica croaziera cu cina pe un vaporas traditional de lemn, o corabioara locala (utilizata in trecut de pescari sau de cautatorii de perle). Atmosfera este incalzita de o asiatica si de un tip chipes care canta pentru turisti. Masa este ca peste tot tip bufet si toata lumea se inghesuie la coada, desi mancare este din belsug. Niciodata nu se intampla sa nu mai apuci ceva.

In concluzie, te sfatuiesc sa nu vii in Dubai decat daca ai prea multi bani si nu stii cum sa ii cheltui. Daca vrei desert, iti recomand Sahara in locul celui Arabic (traditionalismul s-a pastrat mult mai bine si pana si comercialul e mai bland). Dar daca iti place agitatia, Dubai e locul tau. Marea in schimb e prea linistita si nu o acompaniaza strigatul percarusilor.

In lumea araba nu trebuie sa te grabesti niciodata. Totul se face cu voia lui Alah si numai cand acesta vrea. Iti stabilesti o intalnire ala ora 2? Cu voia lui Alah va veti intalni pe la 3 sau 4. Se pare insa ca avioanele nu tin cont de aceste percepte si sunt cat se poate de punctuale, asa ca tot in ceas de noapte parasim continentul cu gandul la zapezile de acasa si la aeroportul care a fost pentru cateva ore inchis.

Urmatoarea plecare o visez uneva prin muntii, cand voi lasa nisipul pentru zapada (doar am ratat un Retezat pentru Dubai)!

Magura - undeva intre Bucegi si Crai

E duminica dimineata si eu sunt in Bucuresti, dar nu pentru multa vreme. M-am trezit din nou inaintea Soarelui si pe drumul spre imbarcare il vad cum rasare printre blocurile de beton gri. Culorile de inceput de zi dau viata pana si copacilor ciuntiti si fara frunze sau a ceea ce au mai ramas din ei.

Incalzirea pentru drum o fac mergand pe jos 15 minute (irelevant pentru cele doua ore de mers zilnic).

Compania pe care am avut-o de data asta a fost una rar de buna. Am ras intr-o zi cat in ultimile trei luni la un loc. Nu numai ca vad ca nici altii nu au toti boii acasa, dar chiar le lipsesc mai multi decat mie.

Plecam spre cabana/pensiunea Magura care prin intuitia prietenilor mei se afla la ..ati ghicit: la Magura. Ma intreb daca gaseau pensiunea Paris (stiu eu ca e una prin Sinaia), oare am fi mers la Paris? :) Astfel ca mergem la Magura, la satul ce se desfasoara intre Muntii Bucegi si Muntii Piatra Craiului, unde se ajunge din Zarnesti, cu masina pe curbele provocatoare ale unui drum forestier care coteste spre stanga - pe deal - in dreptul Fantanii lui Botorog, unde mergi spre Prapastiile Zarnestilor. Ama se intereseaza de toponimia fantanii si primeste raspunsul ca Botorog era un zarnestean care a sapat fantata pentru fiicalui. Intrebarea fetei este: "Si de ce nu se cheama fantana fetei lui Botorog?" sau mai bine zis "Fantana lu'fata lu' Botorog".

Cautand in trecut, imi aduc aminte ca prima oara m-am minutat de locurile astea fix acum doi ani, insa de cate ori ajungi aici nu se poate sa nu gasesti bruma de liniste sufleteasca de care ai nevoie. Fie ca mergi primavara, vara sau toamna, peisajul te va incanta.

Poposim la una dintre cele mai primitoare pensiuni din Romania: la Vila Hermani, aceasi care m-a primit cu caldura si la inceput de 2006.

Pranzul s-a dovedit un adevarat festin, mai ales ca pe gazde le cunosteam cat de calde sunt, contrar spuselor cum ca nemtii sunt oameni reci.

Incepem “dezmatul” gastronomic cu niste suc natural de mere - de unde altundeva daca nu de la Malancrav – celebra localitate pomicola, dupa care incercam o tuica de anul asta (eu una beau tuica o data pe an sau mai rar, dar asta chiar trebuia incercata), dupa care vine supa, de pui cu taitei pentru prietenii mei si din legume pentru mine (sunt in perioada de excludere a carnii din alimentatie, asa ca am facut nota discordanta de meniul lor). Surpriza din supa mea au fost perele despre care am aflat ca sunt pere dupa ce am terminat delicoasa licoare, dreasa cu smantana. Daca inca nu v-am facut pofta, va spun ca felul doi – sosit dupa ce dovedim si o carafa de vin fiert cu toate minunatiile in ea – a fost un castron maricel cu carne de vita cum numai nemtii stiu sa o gateasca, un alt castron cu cartofi, iar pentru mine cel mai bun orez pe are l-am mancat vreodata, asezonat cu niste morcovi fierti cu susan si conopida pane. Langatoate astea a venit si o aslata de varza taiata marunt si insotita de mara. Desertul nu a lipsit nici el si a fost prezent sub forma unei placinte cu mere, pudrata cu zahar din abundenta. A mai urmat si un ceai de menta sau mai bine zis dement de bun, cu tei (nu stiu daca baietii stiau ce efect are acesta asupra lor :D) si cu fructe.

Pe langa superbele peisaje din zona, mai puteti admira sau mai bine zis rasfoi cartile din biblioteca de la intrare. Cum era de asteptat – avand in vedere ca majoritatea oaspetilor sunt de origine germana si cartile sunt in limba lor materna. Pe mine ma astrage ca si data trecuta un album cu fotografii din Transilvania. Mi-am marturisit in mai multe randuri dragostea pentru aceasta parte din Romania, dragoste dovedita si cu alegerea Vaii Tarnavei Mari pentru lucrarea de diploma tocmai pentru a ma deplasa in zona si a vizita cat mai multe biserici – cetate sasesti.

Rasfoind eu cartea dlui. Peter Jacobi – Pelegrin prin Transilvania, la masa mea vine insusi dl. Hermann Kurmes, proprietarul, gazda mai mult decat primitoare. Dl. ma intreaba ce imi copiez eu in agenda si ii spun ca imi notez numele cetatilor pe care sper sa le vad anul viitor in opririle cu prietena mea motocicleta. Atunci elm a intreaba daca am fost la Vulcan, langa Brasov. Ii spun ca nu si ma intreb de ce nu am facut-o fiind asa aproape. Nici macar nu stiam de ea. In cateva minute imi spune o scurta istorie a Brasovului si imi aminteste astfel cum ca cu secole in urma orasul era numai in interiorul cetatii, in Schei, Bartolomeau si Blumana find in afara sa. In afara zidurilor, constructiile trebuiau sa fie numai din lemn – localicii nu aveau dreptul sa isi faca constructii din piarta pentru a putea arde in fata pericolelor turcesti sau tatarasti. Imaginati-va toata povestea spusa cu un neobosit zambet pe buze si cu o pasiune rara.

Si unde vi s-a mai intamplat sa vina proprietarul sa iti stranga farfuriile de pe masa sau sa iti aduca mancarea si sa iti spuna cu drag ce ai in farfurie? Oricand va puteti duce pe cineva drag in casa familiei Kumes caci este mai degraba o casa decat o pensiune.

Inainte de plecare, Cristi il ajuta pe domn sa puna la punct usa usor debalamata, iar in semn de multmire primeste un salam, o raritate de delicatesa. Mai mangaiem un pic dulaii blanzi ca niste pisoi, dupa care o luam usor pe potecuta la apus.


Nu puteam sa merg in zona si sa nu imi salut partenerul de drum spre Cernobil and back. Skywalker mi-a inmanat cel mai documentat dvd despre acest loc.

Saptamana viitoare se merge la pensiunea Magura...de la Muscel sau Musciel cum zic amicii. :D

Marele Canion via Las Vegas

Studenta fiind, am avut ocazia sa descopar America printr-unul dintre programele de Work and Travel. Intre descoperirile locale, una a fost aceea a Las Vegasului – paradisul impatimitilor de jocuri de noroc si locul unde se legalizeaza in cateva clipe orice legatura amoroasa. Niste prieteni pe care mi i-am facu in oraselul din Ohio – Amherst – unde lucram aveau sa isi faca plimbarea anuala in orasul din mijocul desertului si nu am putut refuza propunerea lor de a ii insoti, dar mai ales sansa sa vad ceea ce numai in reviste mai vazusem: Marele Canion.

Asa ca a trebuit sa ma despart de aproape 370 de dolari pentru biletul de avion (Cleveland – Las Vegas si retur), cu una dintre numeroasele companii de zbor americane .

Plecam la amiaza din Cleveland – Ohio si dupa un zbor de cateva ore (mai lung decat de la Bucuresti la Londra) ajungem deasupra “orasului luminilor” din State exact cand acestea erau aprinse. Imaginea desertului scaldat in luminile noptii este greu de uitat!

Amicii ma sfatuiesc sa fiu pregatita pentru cand vom cobori pentru 105 grade F. Le explic ca nu imi spun nimic gradele Farenheit, eu fiind obisnuita cu cele Celsius de acasa. Dar acolo am aflat exact ce inseamna. Duminica au fost 107 F = 41 C. Transpirai instantaneu.

Ajungem in aeroportul Las Vegas. Primele masini de mancat bani sunt aici: the slot machines. Ca in statia de taxi nu am vazut in viata mea asa coada. Erau vreo doua sute de persoane asezate in tipicul stil de coada american: in serpentine. Dar mergea repede, cam intr-o jumatate de ora putand pleca spre hotel.

Odata ajunsi la hotel, nici nu ne instalam bine ca amicii pleaca sa piarda niste bani. Nu am vazut asa imensitate de hoteluri ca aici in viata mea. Ne ia o jumatate de ora sa ne gasim camera, cu harta in mana.

Plecam apoi in explorarea orasului. Prima experienta a fost cand ne-am improspatat mintile la Oxigen Bar. Stateai asezat pe scaunul inalt de la bar si - ca la spital - cu furtunul de oxigen in nas, dar cu diverse arome: vanilie, menta, lamaita, scortisoara, etc. Chiar a avut efect, mai ales ca in timpul asta cineva iti facea masaj pe spate sau pe cap. Toata distractia a costat cam 20 de dolari de persoana.

Mergem apoi prin oras cam vreo 9 mile, dupa cum zice prietenul Ron, obisnuit sa isi asigure transportul cu motocicleta. Uimirea pentru mine era la tot pasul. Bani pierduti peste tot. Oameni carora nu le pasa daca pierd 20 sau 500 de dolari dintr-o singura maneta a aparatelor de joc.

Trebuie sa fii foarte atent in Las Vegas daca esti o fire mai vesela. Sunt foarte multe accidente din cauza celor care circula pe strada in stare de ebrietate. Si nu sunt putini acestia. Alcoolul e la ordinea zile in oras, prietenul cel mai bun la distractie. Dar e oarecum un lux sa bei si sa mergi pe strada. Daca provoci un accident, intai vine politia si iti da amenda 450 de dolari, apoi vine salvarea si iti ia nu mai putin de 850 de dolari sa te duca la spital si inca 250 daca vrei sa te duca repede. O zi de spitalizare costa "numai" 1000 de dolari, in conditiile in care ai doar un pat. Daca vrei perna sau patura sau mancare, platesti extra.

Studiez catalogul cu excursii pentru Marele Canion. Aleg un tur de 14 ore cu autocarul. Ron incearca sa ma convinga sa aleg unul cu elicopterul de vreo 2-3 ore, maxim 4, dar eu am fost foarte hotarata. Am vrut sa petrec cat mai mult timp in peisajul candva al indienilor, sa vad pe drum cat mai multe si – mai ales - sa pun piciorul acolo! Asa ca m-am dus singura. Am platit pentru asta 80 de dolari. Pentru n tur cu elicopterul se platea intre 150 si 400 de dolari. Ron imi spune ca "You will lose all the fun!" Pentru mine contea mai mult sa vad natura decat ce lucruri inutile a inventat omul!

Dis de dimineata a trebuit sa ma prezint la autocarul care ii lua pe toti turistii de la hotelul fiecaruia. Eram doar 6 persoane si nu eram sigura ca aceasta era formula in care vom avea aventura sau e doar un autobuz care ne culege de pe la hoteluri si ne duce la alt autobuz. Pana la urma s-a dovedit ca cea de-a doua era varianta corecta.

Ajung la "marele autocar" si mai am de ales intre cateva locuri pe interior sau la geamuri prin care nu pot face fotografii (erau imbinate in dreptul scaunului meu). Asa ca voi sta pe penultima bancheta, singura, putand sa ma desfasor in voie si sa fac fotografii pe ambele parti ale autocarului. Vreau sa scriu impresiile la cald, tot ce ma impresioneaza sa fie pus in cuvinte pe loc, dar peisajele se succed in fata mea si de multe ori raman cu gura cascata. Nu vreau sa ratez nimic. Nu imi ajung doi ochi pentru tot ce e de vazut. Soarele este si el cu noi, vremea numai buna de "expeditie".

Marele Canion este daca nu primul, cel putin in primele 10 obiective turistice pe care NU trebuie sa le ratezi in viata.

Ghidul este in acelasi timp si sofer. E un tip la vreo 50 de ani caruia nu ii tace gura cand conduce. Informatiile sunt valoroase. Ne povesteste despre legalizarea jocurilor de noroc in Las Vegas (1931), ne arata in partea stanga a sensului de mers Sunrise Mountains. Mai aflam ca Las Vegas-ul este cel mai mare consumator de apa si de energie din SUA. Aflat in desert (are cam acelesi conditii geografice ca si Cairo), orasul este intr-o continua dezvoltare. Hotelurile imense sunt construite in mai putin de un an. Profiturile sunt impresionante. Un muncitor in constructii castiga pe an 130.000 dolari (Ron imi spunea ca e foarte periculos, insa, ca anul trecut un muncitor a murit pe santier pentru ca a depasit greutatea de materiale pe care trebuia sa o care; totul este computerizat.). Las Vegas-ul este al 4-lea oras al SUA ca ritm de crestere. Lunar in Las Vegas se muta 5000 de locuitori.

Facem primul popas de vreo 10-15 minute la Lacul Mead - Hoover Dam, un fel de Vidraru de la noi, dar la scara mult mai mare, pe masura fluviului Colorado. Ii fac o fotografie si ghidului si ii spun ca sunt din Romania. "Very beautiful country. I have been there!" Ma bucur de complimentele aduse tarii mele. Ii adresez aceeasi intrebare obsesiva pe care o adresez aproape fiecarui american: unde este Route 66 si spre marea mea supriza aflu ca voi merge azi pe asfaltul ei. Route 66 este drumul legendar ce leaga Chicago de Los Angeles, strabatand cele mai frumoase si diverse peisaje ale SUA. Cele din
muntii Stancosi - canioanele - sunt cele mai impresionante. Din pacate este adevarat ca numele nu mai este Route 66, ci 40 pe unele locuri.

Alte informatii despre drumul pe care il strabatem e ca prin apropiere sunt diferite specii de serpi (doar e desert), dar si alte animale mai mult sau mai putin periculoase.

Soseaua e libera si lina, numai buna de galopat motocicleta pe acolo. Si unii chiar o fac si ne depasesc autocarul! De o parte si de alta suntem insotiti de specii de cactusi, asa cum ii cunosteam din filmele cu Vestul Salbatic. Ghidul ne mai vorbeste despre mormoni si despre Joshua Tree.

Mai avem cateva ore de mers pana ajungem la Canion si ghidul ne pune un film cu John Whyne. Peisajele din film sunt ca si cele de pe geam. Astept sa apara si aici indienii!

Mergem mai departe pe ruta 93, in apropiere de ruta 40. Ma uit pe harta si vad undeva in sudul statului Arizona, pe teritoriul caruia am intrat dupa ce am trecut de lac, (granita dintre Arizona si Nevada este pe mijlocul lacului), orasul Bagdad. Mai departe urmeaza: Audley Rd. Monte Carlo Road, Welch Rd....

Dupa cateva ore de mers peisajul se schimba. Lasam in urma tufisurile si acum ne insotesc pinii, mult mai mari decat in tara noastra (aici totul e la scara mai mare, pana si natura ). Sunt uimita de multimea de copaci "morti", dar care stau inca in picioare. Multi sunt arsi (poate ca de soare, nu stiu exact), dar nu sunt culcati la pamant.

Ajungem in oraselul Williams si luam masa de pranz tip bufet. Un "bandit" ca in filme ne astepta cu pistolul pregatit. La masa ne intreaba pe toti de unde suntem, prilej sa aflu ca unul din cei cu care impart masa e din Anglia si el sa afle ca si eu sunt europeanca ca si el.Tot aici este punctul de plecare al caii ferate spre Marele Canion - Great Canion Station. Trenuri vechi de peste 100 de ani strabat si azi drumul spre marea minune a pamantului. Un bilet costa 60 de dolari, dar nu stiu ce servicii mai include. Posibil si o masa.

Plecam si urmatoarea 'statie” este la Marele Canion, dupa ce autocarul mai opreste din motive de securitate la Separation Canion (de 3 ori ne-a verificat politia pe drum autocarul).

Trecem pe langa cel mai scump McDonald's din lume, dar la care nu prea vrea nimeni sa munceasca pentru ca salariile sunt standard si angajatii si-ar cheltui toti banii pe benzina, ba ar mai pune si de la ei. S-au gandit sa construiasca niste baraci, ceva gen camin, pentru angajati acolo.

Ajungem la intrarea in Parcul Great Canion si oprim sa platim taxa. Taxele sunt de 20 $/private family vehicle sau 10 $/person. Nat Park Pass costa 50 $ (nu stiu exact ce include). La intrarea in parc este plin. Fiind sambata, americanii au iesit la picnic!

Californian Condors au fost adusi aici in habitatul Marelui Canion cu 12 ani in urma din Sierra Nevada datorita conditiilor de care dispun. Sunt foarte bine protejati. In lume sunt doar 125 de exemplare, din care 42 vietuiesc aici. Toti sunt in captivitate. Cum ii recunoastem? Au capul negru si traiesc aproximativ 40 de ani.

Admirand peisajul Marelui Canion, iti pot trece pe la ureche in zbor corbi mari si negri, nu chiar asa de salbatici. Iti pot manca din palma asemeni porumbeilor din Venetia, asa cum te pot si ciupi de degetele daca nu esti atent. Tot neatentia turistilor hraneste veveritele ce se incumetau pana in rucsacii oamenilor. O fata a pus mana pe o veverita, a luat-o si a aruncat-o, daraceasta tot insista. A venit inapoi! Foarte haioase veveritele si curioase. Un pui de caprioara rataca si el timid pe stanci. Peisajul era salbatic si in acelasi timp foarte populat: roca, vegetatie si animale.

Popasul de unde admiram Marele Canion se numeste Bright Angel si este unul dintre locurile cele mai importante (daca nu cel mai important) din care maretia naturii ti se desfasoara in fata ochilor.

E de preferat sa explorezi canionul calare pe catari. Ei sunt mai buni carausi pe potecile stramte pentru ca au un unghi de vedere mai larg decat cai si sunt si mai supli.

O alta surpriza a fost cand am intrat intr-un magazin de suveniruri construit intr-o casa traditionala indiana. Tot felul de obiecte indiene iti ispiteau banii din buzunar. Imaginativa atmosfera indiana, samanica, ascultand Riders on the storm - Doors asa cum s-a intamplat acolo. Mi-am auds aminte de visele lui Morrison cu samanul.

Vreti sa faceti rafting pe Colorado? Ar trebui sa va grabiti pentru ca locurile sunt ocupate pentru urmatorii 2 ani.

Vad iarasi indicatorul cu Route 66 si sunt de acord ca drumul isi merita numele de legenda, dar nu dau Transfagarasanul pe el!

Imi pare rau ca nu am ramas sa vedem apusul la canion, dar drumul pana la hotel e de cateva ore.

Un turist il intreaba pe ghid daca e adevarat ca in Las Vegas (ca asa a vazut la TV) e un hotel la care se pastreaza o caramida din Zidul Berlinului. Ghidul nu stie nimic despre asta. In plimbarea mea prin oras era un hotel unde se pastrau in jur de 100 de resturi din Titanic. Nu am apucat sa le vad.

Ron vine in camera cu 2 cafele si doua pateuri si imi zice ca l-au costat 140 de dolari. Nu imi vine sa cred si imi zice ca atatia bani a pierdut la jocuri pana i le-a adus.

Duminica dimineata am fost in turnul din Las Vegas si sus erau tot felul de masinarii gen Montaigne Rousse. Un fel de topogan te lansa in gol, la marginea turnului (de 108 etaje) ca si cum te-ai arunca dupa marginea lui in jos, spre oras. Trebuie sa fii chiar nebun sa vrei senzatii din acetea. Am aflat ca acum un an a fost blocat cu cativa oameni in jur de 2 ore.

Ca sa ajungem la turn am luat metroul, un trenulet care circula la inaltimea etajului 2 al hotelurilor. Interesant sa vezi orasul de la inaltimea asta, dar de sus nu ai parte de o imagine tocmai salubra. In 10 minute de doua ori mi s-a lipip guma de mestecat de papuci. Ii spun suparata lui Ron ca in Bucuresti nu mi s-a intamplat niciodata si el imi raspunde ca "fetele" sunt devina. Ca ele fac mizeria asta.

Hotelurile sunt impresionante. Numele lor iti redau chiar atmosfera pe care o inspira: Monte Carlo, Paris, Caesar, Treasure - in fiecare seara aveai parte de un spectacol cu sirene si pirati - in fata hotelului erau doua corabii mari, una alba si una neagra, Luxor – Egiptul era astfel si el in USA, Excalibur (castel medieval). Cel mai rafinat mi-a parut Mandalay Bay, o atmosfera asiatica, thailandeza.

Unul dintre cele mai luxoase si scumpe hoteluri din Las Vegas este Venetia. Arhitectura aminteste exact, in amanunt, de orasul italian. O camera obisnuita costa cam 500 de dolari pe noapte si hotelul nu era tocmai gol. Constructia hotelului a costat in jur de 27 miliarde de dolari si a fost facut cadou de proprietar sotiei lui. Asta din dragoste! Apartamentul sau din varful hotelului are in jur de 2400 de m2.

Asadar, e de ajuns sa vrei sa descoperi America si o intreaga lume vei gasi pe un singur continent!